Ne întoarcem deseori la origini. Poate fi un moment bun de meditație, poate de admirație a evoluției.

Așadar, de ce ne nu luăm iubirea de mână când am alergat zile întregi să o găsim pe străzile întunecate ale unei lumi în decădere?

Realizăm că iubim când ne este dor de cineva; dor se privit, dor de vorbit, dor de râs împreună...

Să mă trezesc în miez de ploaie cu gust de cafea pe buze și cu tine în priviri, gustând din cafeaua mea...

Să cred în iubire ca să cred în libertate, să cred în iubire ca să cred în zâmbet, să cred în iubire ca să cred în orizont...

Cu alte cuvinte, luăm cele mai mari frici ale noastre, le încuiem undeva adânc în suflet și ne convingem de inexistența lor...

Privește cerul, draga mea, spune-mi că nu este magic, spune-mi că nu ți-ai dori cândva să fii una dintre acele mii de stele, să fii prima..

Noaptea însă, ți-o voi fura cu cinismul unei despărțiri; însă voi știi că vei dori asta privindu-te cum te vei uita la stele, căutându-mă..

Numai că noaptea visăm oameni pe care îi întâlnim ziua. Și dacă putem duce dorințe din realitate în vis, atunci de ce nu ar fi și invers...

Eu aș crede însă că ploaia este o vulnerabilitate a sufletului, un strigăt pentru alte suflete, un fel de a spune că este deschis lumii...