Poate că cel mai cumplit lucru este să nu fii ascultat de nimeni, să fii osândit la tăcere și singurătate.
Pot fi clipe de muțenie sau pot fi eternități; din niciuna nu poți evada, ci ai nevoie ca cineva să-și deschidă sufletul, să-ți privească prăbușirea și să tacă, atât, să de-a naștere unei liniști de mormânt pe care doar tu, prin cuvintele-ți aproape uitate, să o poți rupe.
Să nu fii singur este însă o dorință, dar nu imposibil de îndeplinit, pentru că tuturor oamenilor le este frică de singurătate și, în teama lor, sunt într-o continuă căutare de suflete care să-i țină departe de această temere.
Majoritatea reușesc să găsească acel suflet; mă gândesc însă la cei care caută prea mult, care continuă mereu să caute, chiar și atunci când au găsit. Ei bine, acei oameni sunt condamnați la singurătate și-și ispășesc pedeapsă căutând. Dar nu caută din orgoliu sau din inconștiență, ci dintr-o neîncredere manifestată întocmai prin această căutare, din neîncredere în oameni, în facil, din neîncredere într-o prea ușoară găsire.
Ei cred că pentru a găsi idealul e nevoie de o îndelungă căutare, dar greșesc, neștiind că idealul nu va putea fi niciodată găsit. Poate că tocmai aceasta e greșeala lor, că-și doresc prea mult, că nu înțeleg dorința.
Dar nu-i așa că majoritatea dintre noi nu o înțelegem?
Nu înțelegem de ce ne redorim ceea ce am avut? Nu pricepem de ce e nevoie pentru a recâștiga ce nu am știut să păstrăm? Demonstrăm imunitate la a înțelege cum îți poți dori ceva ce atunci când ai avut, nu ți l-ai dorit?
Este oare o formă de a încerca să trăim în trecut? Poate, sau poate că am realizat că am ratat un moment unic, dintr-o neghiobie, iar acum încercăm să-l prindem de mână și să-i implorăm reîntoarcerea.
Asta însă ar însemna o dorință visătoare, nu? Și, de cele mai multe ori, rămân doar în acea lume pe care o vizităm în fiecare noapte și în care ne trăim, cu adevărat, dorințele pe care nu le putem duce cu noi în realitate.
Numai că noaptea visăm oameni pe care îi întâlnim ziua. Și dacă putem duce dorințe din realitate în vis, atunci de ce nu ar fi și invers posibil? De ce nu ar deveni visul realitate?
Se naște însă o altă întrebare: dacă păstrarea dorințelor deja devenite realitate stă în puterea noastră, de ce nu reușim să facem asta?
Și probabil că cel mai frumos răspuns pe care l-am auzit vreodată este ”de proști”. De ce e frumos? Pentru că întreaga lui compoziție este compusă din sinceritate și dezgust față de incapacitatea noastră de a păstra ceva. În asta constă frumusețea lui.
Dar poate că vom reuși să prindem de mână acel moment unic din trecut și să-l aducem lângă noi. Numai că, trecerea timpului mărește distanța dintre noi și el.
Tot ce ne mai rămâne este speranța că vom reuși să facem asta cândva. Totodată se naște și speranța de a nu fi prea târziu.