Zbori, fluture al timpului meu pierdut în asentiment. Zbori și eliberează-mi dorul după iubire, după simțire.
Scutură-ți aripile de povara amintirilor mele mărturisite și îndreaptă-te spre cer, spre libertate, spre-o zare fără limite, oferă-mi apoi și mie șansa să privesc fericirea libertății tale, să zâmbesc, s-o doresc apoi, să tânjesc după ea.
Să cred în iubire ca să cred în libertate, să cred în iubire ca să cred în zâmbet, să cred în iubire ca să cred în orizont, în sinceră toamnă și-n târzia ploaie.
Zbori departe, către soare. Iluzionează-te crezând că vei atinge ce nu a reușit nimeni, că vei atinge frumusețea în apogeu. Crezi în asta, chiar dacă timpul îți va fi potrivnic. Te vei prăbuși înainte să întâlnești eșecul, asta nu-ți va știrbi din speranță, vei realiza doar că ai întârziat. Îți vei fi dorit să pornești călătoria mai devreme, dar nu ne dorim toți asta?
Să creștem înainte de vreme, să învățăm ceea ce încă nu putem înțelege, să întâlnim oameni care sunt nepotriviți încă nouă... Pierdem clipe înconjurate cu flori, le-am da pentru un ceas de trăit într-un întuneric veșnic și însingurat. Dar așa e copilăria; și curiozitatea moare doar în urma descoperirii.
Poate că din acest motiv sufletele nu stau în viața noastră pentru mult timp; le descoperim, apoi căutăm alt mister, pentru că nu mai e nimic de aflat la acel suflet. Ei bine, dacă un suflet și-a arătat goliciunea înaintea ta și, trecând mult timp, dorința de a ține acel suflet aproape nu a murit, atunci petrece-ți timpul sub privirea lui, scrie-i cuvinte simple, încărcate cu emoție și nu încerca să redevii mister; îți vei pierde identitatea.
Sentimentul câștigului este cu atât mai puternic cu cât victoria pare imposibilă. Însă el este temporar, dispare imediat ce înfrângerea a fost îndepărtată, dispare în momentul în care îți dai seama că victoria a fost deja un obiectiv atins și nimic nu s-a schimbat, decât o idee care nu înseamnă prea mult pentru tine, pentru că victoria te conduce către o prăpastie a resemnării, către impresia unei bătălii câștigate pentru totdeauna, în timp ce tu doar te îndrepți către nucleul războiului.
Așa aș argumenta eu atitudinea de dezinteres față de un suflet: un obiectiv atins urmat de nimic.
Dacă ești sufletul suferind, atunci ai nevoie de fluturi care să-și verse culorile asupra sufletului tău, să-l înveselească, să-l țină în viață.
Dacă ești însă celălalt suflet, atunci ai nevoie ca fluturii să plece pentru un timp, să le alunge în singurătate, să-ți răpească lumea în culori și să-ți arate ce înseamnă plecarea. Vei avea nevoie poate de o clipă în care să realizezi că ceea ce ai crezut a simți la început, a fost doar o percepție indusă a subconștientului tău, cu scopul evident de a dezgoli un suflet în fața ta.
Pe timp îl zboară fluturii.