Să mă trezesc în miez de ploaie cu gust de cafea pe buze și cu tine în priviri, gustând din cafeaua mea.
Ar fi poate cel mai frumos sărut de dimineață; ascunși în ceață, sub privirea unui cer închis, udați de picăturile unei ploi avidă după iubire, după romanță, aș îndrăzni să spun după perfecțiune.
Deși nu cred în perfecțiune; cred în cafea însă și-n iubire.
Cred în ținutul de mână și-n îmbrățișări, cred și-n zâmbet sincer, dar cred și-n cuvinte spuse în șoaptă, cu emoție, pierdute poate. Da, cred în multe lucruri. Și mai cred în ochi, pentru că prin ei privesc sufletul celuilalt, chiar dacă pe furiș.
Poate că în momente cred cel mai mult, într-o dimineață răcoroasă, precedată de o noapte în care a plouat fără oprire și cerul încă mai trimite picături de apă pierdute în văzduh. Și-mi imaginez cum pășesc pe o alee din piatră udă, lucioasă încă, pe care poți aluneca dacă nu ești atent.
Este o alee pustie, soarele încă-i timid sau, mai bine spus, îi e frig, nu-și face apariția, este încă întuneric pe acea străduță. La ferestre nu se văd lumini, doar în capătul străzii e o cafenea scufundată-ntr-o palidă lumină galbenă și înecată-n miros de cafea proaspăt măcinată. Barmanul fumează plictisit și se uită la nori pierdut.
Te zăresc înaintea mea: ești frumoasă, somnoroasă, ai nevoie de o cafea și de un dans. Ne luăm de mână și intrăm în bar. ”Tu prima,” spun eu, tu întorci capul și-mi zâmbești. Te așezi într-un colț întunecat și m-aștepți. Pe fundal se aude ”What a beautiful world” și te invit la dans. Ești timidă, dar barul e gol, așa că accepți. Acum te privesc de-aproape și realizez că ești mult mai frumoasă, iar ochii tăi sunt într-adevăr mai mult decât o fereastră către sufletul tău; sunt o ușă către lumea ta în care cuvintele se pierd în îmbrățișări, unde stelele se-ndrăgostesc de muritori și suferă când aceștia pier; este aceeași lume în care poezia îți crește sufletul și muzica ți-l îmblânzește.
Ne așezăm apoi, eu gust din cafea, nerăbdător de fel, iar tu guști de pe buzele mele. E un pian acolo. Mă așez și-ți cânt ”Right here waiting for you”, o piesă care te emoționează și te face să râzi, deși eu știu că în spatele acelui râs nevinovat se ascunde, de fapt, o întreagă lume în care mă ții strâns lângă tine, fiindu-ți frică să nu mă pierzi. Așa că te așezi lângă mine, îți lași capul pe pieptul meu și stăm așa mult timp, aproape că ne pierdem până soarele răsare, dar, de fapt, pare o eternitate în care am cucerit universul.
Și începe să plouă. Ne privim și râdem involuntar.
Aș putea spune că este un moment în care perfecțiunea chiar a cuprins întreaga scenă, dar nu voi face asta. Nu cred în perfecțiune, nici în situații ideale, ele există atât timp cât încercăm să nu le trăim.
La fel cum iubirea piere când o rostești; eu așa cred. Iubirea-i un sentiment nerostit, dar nu din egoism sau dintr-o teamă de a o face, nu, ci din simplul fapt că întregimea ei nu poate fi cuprinsă-n cuvinte.
Dar cred că poate fi cuprinsă în momente.