Să spui că nu ești impostor, să crezi că nu ești, să încerci să convingi lumea de ceea ce ți-ai convins întâi cugetul; apoi, întreg crezul să-ți fie zdruncinat de ipoteza unei simple alegeri..
Privind o imagine care nu a luat încă ființă, o scenă pe care ești tu, în întregimea tuturor gândurilor tale, în sală spectatori, iar pe singurul scaun de pe scenă stă un suflet care te privește doar.
Desigur, este o ipoteză, însă, dacă de gâtul acelui suflet ar atârna o funie, dacă din ochii acelui chip s-ar ivi două lacrimi aproape nevăzute, epuizate de frică, dacă buzele ar înfățișa sfârșitul unei speranțe greu născută și dacă-n mâini și-ar ține-ntreg sufletul deschis în fața ta, dăruindu-ți simțirea, implorând iertarea, ai oferi acelui suflet o șansă la viață cu prețul sfârșitului tău?
Nu mi-aș dori însă să facem abstracție câtuși de puțin de la ceea ce se află în afara scenei, publicul. Poate că este, de altfel, ceea ce schimbă alegerea. Dar nu publicul ca om, ci tu în ochii lui, statutul tău, pentru că, impostori sau nu, fiecare dintre noi tânjim după statut, deși poate că ne convingem de opusul acestei afirmații. Ei bine, acest moment ipotetic este întocmai clipa în care impostura-ți piere ucisă de public. Însă nu de publicul din sală, ci de publicul de pe scenă, de acel suflet care-ți imploră salvarea.
Într-adevăr, de fapt, acel chip îți este publicul în fața căruia tu vei încerca să-ți sculptezi o ultimă imagine dinainte de pierire. Pentru că, este drept, doar prin sacrificiu vei putea rămâne atârnat de conștiința cuiva pentru eternitate poate și, când ești conștient că este cea mai facilă, dar și ultimul gând la care poți apela în această viață, când vei vedea sacrificiul ca pe o șansă de a rămâne pentru totdeauna în sufletul cuiva, ei bine, în acel moment vei lua ștreangul de la gâtul acelui suflet și, privindu-l în ochi, vei face pasul de bunăvoie.
Este absurd, nu? Este absurd când citești, însă când te așezi pe pat și legi funia de gâtul persoanei la care te gândești înainte să adormi, absurditatea este dovada imposturii tale.
Nu te judeca prea dur însă, faptul că ne ascundem impostura doar ne demonstrează că ne dorim să fim protejați prin însingurarea unor frici. Cu alte cuvinte, luăm cele mai mari frici ale noastre, le încuiem undeva adânc în suflet și ne convingem de inexistența lor; ne mințim până ajungem să credem propria minciună. Este însă o minciună justificată, nobilă, aș putea spune. Este o impostură justificată prin afecțiune față de acel suflet pe care l-ai așezat pe scaun și îi privești părul obosit.
Dacă încă negi evidentul, lasă-mă să adaug ce înseamnă să nu alegi sacrificiul; înseamnă să trăiești cu imaginea în care iubirea ți-a întins mâna, iar tu ai întors spatele. Ei bine, există o singură șansă să trăiești tot restul vieții cu asta: refuzând iubirea mereu, refuzând să mai crezi într-o altă șansă, chiar dacă ai mai fi vreodată pe scenă. Însă nu vei mai fi, nu pentru că ar fi imposibil, ci pentru că nu vei mai urca vreodată, și chiar dacă o vei mai face scaunul va fi gol, așteptându-te să retrăiești momentul refuzului la infinit, adică în eternitate.
Ne-am putea însă întoarce la clipa în care trebuie să alegi dacă să trăiești refuzul la infinit sau să rămâi în sufletul cuiva pentru veșnicie drept acela care a făcut sacrificiul suprem. Din iubire? Dacă asta te animează poți crede, eu însă nu aș accentua motivul, pentru că este evident, mai degrabă aș scoate în evidență greutatea alegerii; cu alte cuvinte, alegi între dăinuirea ta în sufletul cuiva și continuarea vieții fără acel suflet. Amândoi însă știm că egoismul ne îndeamnă cu ardoare să alegem să dăinuim, pentru că tânjim după nemurire, mai ales în iubire.