Uneori ne temem să rămânem fără cuvinte în clipele cele mai importante din existența noastră, încercăm să evităm asta și o facem printr-un zâmbet care spune mai mult decât orice cuvânt am fi rostit atunci.
Și ne întrebăm, de ce înseamnă atât de mult zâmbetul? Poate pentru că e sincer, poate pentru că trezește acea parte a sufletului nostru care nu poate reacționa decât la acțiuni metafizice și la ceea ce este greu de explicat în cuvinte. Sau poate pentru că zâmbetul trezește simțiri într-un fel în care cuvintele nu o pot face ușor, decât dacă sunt spuse din suflet și dacă rezonează cu spiritul nostru.
Numai că zâmbetul este greu de explicat în cuvinte, așa că, cea mai simplă alegere este să zâmbim, nu să vorbim, la fel cum nu poți compensa o ținere de mână cu o poezie sau un sărut cu o scrisoare.
Sentimentele sunt greu de descris în cuvinte, poate pentru că ele nu sunt născute din cuvinte, ci din gesturi, sau poate pentru că sunt prea intime, iar cuvintele prea ușor rostite.
Este greu să descri în cuvinte starea de spirit dintr-o zi ploioasă; este greu de explicat de ce deschizi geamul și privești parcă fermecat de cântul unei sirene. Este greu de descris de ce preferi să faci asta doar într-un tricou, deși atmosfera e rece.
Poate pentru că este un fenomen în strânsă legătură cu spiritul tău, un spirit care nu folosește cuvinte pentru a transmite stări, ci o face din priviri.
Eu aș crede însă că ploaia este o vulnerabilitate a sufletului, un strigăt pentru alte suflete, un fel de a spune că este deschis lumii, pregătit să zâmbească, dacă cineva îi va răspunde tot cu-un zâmbet.
Dar probabil că despre asta este fereastra deschisă într-o zi cu ploaie, despre o chemare la care puțini știu să răspundă; despre suflet.
Și răspunsul acelor oameni se înfățișează prin deschiderea ferestrei, într-un tricou alb, cu o privire pierdută-n văzduh.