Privește cerul, draga mea, spune-mi că nu este magic, spune-mi că nu ți-ai dori cândva să fii una dintre acele mii de stele, să fii prima peste tot, în fiecare colțișor din cosmos, să simți prima, să zâmbești prima, să râzi, să închizi ochii în locuri în care nimeni n-a mai făcut-o până atunci și să-ți dorești momente pe care nimeni nu le-a mai visat vreodată.
Într-o zi-mi vei deveni muză, draga mea, lună-mi vei fi. Vei crește în eternitate. Să nu crezi că vei rămâne mică în ochii mei, chiar dacă pe cer vor fi mii de stele, îți voi cunoaște lumina și voi încerca mereu să o prind în visul meu de noapte.
Nu pot decât să-mi imaginez clipa în care vei sta alături de lună, mândră de ceea ce ai devenit. Trebuie să te întreb însă, vei vrea asta? Unde stă luna, toată lumea stă, nu vei mai descoperi lumi noi, nu vei mai simți decât monotonie poate, deși, mărturisesc, îmi e greu să înțeleg cum poate un astru simți monotonia când întreg Universul e al ei..?
Îmi vei fi stea, draga mea, mă vei privi din depărtare și timpul va curge diferit pentru noi. Mă vei uita? Vei fi alături de alte mii de suflete care te vor putea iubi în chip divin, ceea ce eu nu voi putea face poate niciodată, pentru că sunt un muritor. Știu însă că iubirea mea-ți va fi cea mai mare lumină de pe Pământ.
Voi învăța cum e să iubești o stea, cum e să iubești ceea ce nu poți ține de mână, cum e să iubești o atingere pe care doar ți-o poți imagina. Voi învăța să te iubesc.
Este noapte, draga mea și, în curând, te vei trezi din ațipirea ta suavă. Eu am pornit de două zile către tine. Aproape am ajuns în vârf. E frig, e întuneric, e singurătate. Însă, doar așa voi putea fi cel mai aproape de tine, doar așa voi putea simți cum lumina ta îmi mângâie obrajii deja înghețați.
Sunt în vârf de munte, draga mea, te aștept pe cer.