Suntem amintiri.
Așa începeam un text pe care nu l-am mai continuat niciodată. A rămas în schițe. Nu mă întreba de ce. Nu aș știi ce să îți răspund. Probabil că o amintire nu îmi dădea pace în acel moment. Poate că îmi doream să fiu amintire. Acum nu știu dacă să fii amintire mai poate fi o dorință.
Să fii amintire, tind să cred că necesită efort. Dorința nu-și are locul aici. La fel cum nu-și are locul în majoritatea gândurilor noastre. Dar este primul pas către ceva. Până la urmă, dorința se naște în noi atunci când ne lipsește ceva și moare atunci când am obținut ceea ce ne lipsea.
Amintirea în schimb se construiește. Poți deveni o amintire pentru cineva doar însemnând ceva pentru el, nu crezi? Altfel, oamenii intră în viața noastră și ies zi de zi. Amintiri devin doar acei oameni care au lăsat ceva în urmă, un sentiment de apreciere, de admirație, de încântare, de dezgust chiar. Și da, amintiri pot deveni și oamenii pe care i-am iubit.
Îmi pare sensibil acest aspect. Amintirile tind să fie schimbate în timp, iar timpul are abilitatea de a șterge umbrele din trecut. De cele mai multe ori ne amintim oamenii în situațiile fericite, nu în cele triste. Și dacă ne amintim de momentele mai puțin fericite, acestea sunt estompate destul de mult.
Oamenii pe care i-am iubit sunt cele mai impozante amintiri ale noastre pentru că ne-am deschis sufletul lor, iar acum noi ne amintim de cum ne-au schimbat ei. Cumva, sufletul nostru se uită în trecut și nu se identifică cu ce a fost atunci. Dacă te întrebai de ce amintirile îți sunt incomode, îmi doresc să fii aflat acum măcar o parte din răspunsul pe care îl căutai.
Aș îndrăzni să spun că, fiind amintiri, suntem într-un soi de confruntare permanentă cu holograma noastră din trecut. Desigur, asta nu înseamnă că amintirile sunt de refuzat. Nicidecum. Amândoi știm că mereu când cunoaștem oameni noi, manifestăm o prudență față de ei pentru că îi comparăm cu amintirile noastre. Și îmi doresc să cred că prudența este bună, poate chiar un prim scut împotriva unor experiențe neplăcute.
Închei aici și o fac spunând că suntem construiți din amintiri, nu doar din ale noastre, ci și din ale oamenilor cu care ne privim. Cred că, în final, ele depind de oamenii pe care îi privim. Gândește-te la asta.