Dar marea stă să clipească ușor sub privirea tandră a lunii; la întâlnirea valurilor cu nisipul, o fată contemplă-n abis. Își înalță privirea către infinitul apei și zărește silueta întunecată a unei nave care se pierde ușor în depărtare parcă fără prea mult simț de răspundere.
Se așează timidă pe nisipul umed, închide ochii și-și cuprinde genunchii cu brațele. Respiră. Nu este o briză de aer rece care-i răcorește plămânii, ci un soi de sentiment că s-ar afla la capătul pământului într-un moment în care parcă timpul s-a oprit pentru o secundă, o secundă care-și pierde brusc însemnătatea și-și prelungește domnia mai mult decât ar fi onorabil să o facă.
Cu privirea stinsă, în minte îi răsare un zâmbet; și pe chip. O serie de fotografii îi mișună prin fața scenei minții cu un tren, un vagon, mai specific, un loc, o carte. Își vizualizează propriul chip privind prin fereastra trenului cu un sentiment de singurătate conștient; nu, orice ar spune mulțimea, singurătatea conștientă este mai greu de întrecut decât cea care-ți este necunoscută. Clipa în care ți-ai conștientizat singurătatea este aceea în care îți pare că ea va domni neîncetat.
Își deschide ochii. Nava aproape că nu se mai zărește. Este un ușor punct negru aflat undeva la granița dintre cer și sfârșit, susținut de poziția lunii. Curând, luna se va desprinde de orizont, iar acel punct negru va deveni de nevăzut.
Îmbrățișarea genunchilor începe să-i devină inconfortabilă; este o poziție de închidere în propria conștiință, de izolare față de orice-ți pare că merită câtuși de puțin efort, este ca și cum te-ai scufunda ghemuit în mare. Nu există sorți de izbândă dintr-o poziție de ghemuire.
Își așează palma mâinii stângi pe nisip și se ridică în picioare. Își freacă palmele, iar nisipul se prăbușește inert de unde-a fost răpit. Privirea însă nu și-o retrage din depărtare.
Ceva îi cuprinde mâna dreaptă; o alta. Își retrage privirea dinspre mare și o îndreaptă către mână care a cuprins-o. Zâmbește.
Nava nu se mai zărește.