Pictura aflată în perfecțiune înfățișează o cafenea la colț de stradă. Peisajul? Morbid. Este dimineață devreme și plouă torențial lăsând pământul să sufle aburi în atmosferă, devenind un soi de ceață plutitoare.
Și dacă privești în cafenea nu vei vedea multă lume. Pentru că devreme este pentru cine nu are liniște cu sine însuși. Un singur om stă la masa de lângă fereastră și-și privește cafeaua neagră.
Mintea lui este răvășită, neștiind dacă modul lui mecanic de exprimare a sentimentelor tocmai a fost înlocuit de o autentică manifestare emoțională în care poate zâmbi involuntar înaintea frumosului. Dar te întrebi de ce ar fi răvășit de asta, de faptul că poate empatiza într-un mod uman și că emoția i s-a trezit din somnul care-i părea etern ..?
Confruntarea cu tine însuți conține o cantitate ridicată de efort. Uneori este epuizantă, dar realizezi asta abia când ești epuizat. Să descoperi că tocmai ți-a fost fărâmată o structură emoțională în spatele căreia, de fapt, îți era ascunsă încăperea în care erau prizoniere emoțiile, nu poate fi decât înfricoșător. Pentru că ușa tocmai a fost nimicită, iar emoțiile eliberate. Și da, sunt flămânde, avide de libertate.
Mintea omului de la fereastra din cafenea; o luptă aflată la limita de nimicire a propriei creații. Pentru că tot ce construim în mintea noastră ne este creație. Imaginează-ți că în omul nostru amândouă creații se războiesc pentru a supraviețui. Dar forța lor este egală. Și deci nimicirea va fi la fel.
Cum ar putea supraviețui în urma unei bătălii în care câmpul de luptă abundă de cadavre, iar în cetate nimeni nu se mai întoarce?
Pentru că nu a mai rămas nimeni în viață.
Cafeneaua la colț de stradă în miez de dimineață; un loc de cotitură a destinelor pentru oamenii care sunt răvășiți de propriile creații.