Strigăm încercând să ne convingem pe noi înșine de motivul pentru care strigăm.
Este, într-adevăr, cea mai beligerantă formă de nihilism. Credința fățișă, urmată de încercări disperate de consolidare a ceva ce, în fapt, nu există de drept, este mai mult decât o manifestare a nihilismului, este o ruptură a crezurilor proprii în ceea ce cândva a înfățișat un destin intangibil.
Așadar, strigăm. Iar strigătul este o formă exterioară de manifestare a disperării. Nu poți decât să recunoști că strigătul denotă o întreagă bătălie interioară fără sorți de sfârșit; o confruntare între ceea ce ești cu ceea ce ți-ai dori să fii. Sfârșitul nu se zărește pentru că forțele sunt egale. Dar cadavrele se înmulțesc.
Deficiența umană este înfățișată sub forma unei stări de nihilism cronic; este ceea ce este și va fi mereu. Însă umanul nu contemplă faptul că nihilismul este parte din compoziția lui; asta-i cronicitatea nihilismului, incapacitatea umană de a auzi strigătele mute ale celui care pierde o bătălie pe care o câștigă în același timp, condamnându-și întreaga ființă către o epocă a întunecimii aparent eterne.
În fapt și de drept, sunt două bătălii purtate în această scenă; a celui care strigă și bătălia celui care nu aude strigătul. Amândouă sunt confruntări cu ceea ce sunt ei în prezent. Și, în mod cert, cele mai sângeroase bătălii pe care umanul le poartă sunt cele cu sine însuși; un câmp de luptă, o oglindă, un războinic.