Fiecare dintre noi pășește pe o stradă cu pavaj umed, proaspăt picurat de ploaia rece de toamnă. Și pe strada noastră, de undeva din depărtate ne ajunge un miros încântător de cafea proaspăt preparată.
Pășim către ea. În stânga și-n dreapta noastră sunt case din cărămidă ușor murdară, colorată ici-colo, ușor ieșită în relief, cât să le prinzi între degete și să îți imaginezi că le poți smulge din întreg.
Trecem pe lângă ferestre larg deschise și, de multe ori, privind înăuntru. Vedem mese înăuntru, tablouri și uneori oameni, fericiți sau cu o expresie cel puțin îngrijorătoare. Uneori însă întâlnim ochi care ne dau binețe. Alteori chipuri crispate și îmbătrânite.
Unele ferestre sunt închise. Acelea îmi par a fi cele mai greu de privit pentru că ne vedem în ele, deși noi încercăm să privim înăuntru, către altceva, către altcineva, neavând curajul să ne privind proprii ochi ușor obosiți și poate cu o sinceritate mai scăzută decât aveam la începutul străzii.
La colț de stradă este-o masă cu două cești de cafea din care se ridică un abur curat. Și de cealaltă parte a mesei stă celălalt noi; unii o numesc jumătate, o poți numi așa.
O privești în ochi și îi observi sinceritatea care pe tine te-a părăsit cu mult timp în urmă, de la prima privire pe care ai aruncat-o către fereastra deschisă. Iar pe chipul ei zărești încântarea care cândva îți umplea spiritul la întâlnirea chipurilor noi.
Dar da, este așezată la colț de stradă, ca o alegere a spiritului tău deja îngenuncheat. Este alegerea fiecăruia dintre noi; să rămânem la cafea cu celălalt noi sau să pășim pe o altă stradă.
Celălalt noi de la masă a venit și el de pe o stradă. Are aceeași alegere de înfăptuit.