Plouă. De vreo trei zile.
Și oamenii sunt puțini. Străzile sunt goale. Din când în când, câte-un colț de alee este slab îngălbenit de felinarul cu sticla aburită.
Ieri dimineață pășeam pe aleea din piatră cubică. La colțul potecii, ascunsă între locuințe, o cameră era scufundată-n stropii reci de toamnă. Am pus mâna pe mânerul ușii. Era rece și umed. Înăuntru cald. Mirosea a cafea și a lemn proaspăt ars, prăjit. În fundal se auzea Queen, Love of my life.
M-am așezat lângă fereastră. Geamul era aburit și, în vaporii așezați pe geam era sculptat: ”Love of my life.”
M-am uitat în jur. Eram singur. Băiatul care îmi pregătise cafeaua era prea ocupat cu aranjatul scaunelor ca să aibă timp să sculpteze vaporii de apă.
Dincolo de fereastră, o siluetă trecea strada. Își întoarse privirea pentru un moment și ochii ni se întâlniră, alături de un gând scris pe fereastra din cafenea. Momentul de întâlnire a fost scurt, abia dacă a durat o secundă.
Însă l-am prelungit în gând. Pentru că durata momentelor stă în nevoia noastră de a le prelungi, nu în desfășurarea momentului propriu-zis. Prelungim clipa atât cât o cere sufletul. Când aceasta își pierde substanța, o abandonăm și căutăm alta, pregătită să ocupe locul lăsat lipsă.
Momentul a fost scurt. Însă încă-l prelungesc cu un vers: Love of my life, you've hurt me.