Am aflat frumusețea în urmă cu mult timp, am privit-o în ochi, am ținut-o de mână pentru câteva clipe. Dar i-am dat drumul.
Pentru că frumosul nu poate fi ascuns; este o făptură care-și urlă trăsăturile și le pune la dispoziția oricui, le oferă oricărui om care vrea să devină frumos pentru o clipă, și mulți oameni vor, și mulți oameni mor când după ce se privesc.
Nu aș spune că am refuzat-o pentru că am fost lipsit de naivitate, ci pentru că am fost prea naiv ca să-i păstrez mâna-n mâna mea, poate prea temător. De ce? De eșec, una dintre cele mai mari frici cu care ne naștem, frica de a greși; asta suprimă curajul și zâmbetul.
Îmi place să schimb ce ating, asta mi-aș fi dorit să pot face cu acea mână, asta aș fi făcut; aș fi încercat să o schimb, să îi schimb țipătul în șoaptă, însă mi-a fost frică să nu-l preschimb în plâns. Și mi-am amintit de ea într-o clipă de întunecime, și parcă-o privesc în ochi, și zâmbește, dar nu țipă, iar asta e înfricoșător. Dacă nu mai țipă înseamnă că imaginația mi-a devenit realitate, pentru că fără țipăt ar însemna că cineva a învățat-o să șoptească, ceea ce eu mi-aș fi dorit să fac, dar nu am avut curajul.
Și o văd tot mai des zâmbind, privind-mi apusul, grăbindu-mi uitarea. Poate că acesta este motivul pentru care nu o mai aud țipând, deformarea amintirilor.
Dar amintirile sunt tot ce avem; și poți ucide un suflet furându-i amintirile, uitând ce iubește.
Cred însă că un suflet care iubește prea mult este naiv, dar este pentru ceva ce mulți nu pot înțelege; să iubești este o formă de curaj, dar nu toți au curaj.