Singurătatea există doar în izolare; odată împărtășită, ea se evaporă. Totuși, este greu de obținut. Să simți în singurătate, să vorbești în singurătate, să privești, să auzi, să gândești, să cânți, să citești, să țipi, să iubești; să iubești în singurătate este imposibil.
Aș putea spune că singurătatea este antagonista iubirii; este o alegere, un fel de a simți. Să simți în izolare înseamnă apus în splendoare și momente nesfârșite de libertate în meditație. Este totodată și o formă de artă cerească cred, să simți în apus este un refuz față de iluzii. Mai este și acum, dar niciodată mâine, pentru că singurătatea înseamnă libertate față de orice, chiar față de timp.
Imaginează-ți că privești apusul; este un moment în care singur sau nu, clipa are aceeași împlinire, însă din egoism, refuzăm să împărțim sfârșitul. Momentul morții este și el un act pe care refuzăm să-l împărțim, cel puțin majoritatea dintre noi. Moartea, precum apusul, este imaginea singurătății absolute, o clipă în care egoismul domină. Totuși, unii ar justifica acest egoism ca fiind rușinea de a-ți fi luată viața împotriva voinței proprii, o luptă pierdută încă dinainte să înceapă. Eu însă aș numi momentul exact ceea ce este, punerea în scenă a celei mai mărețe forme de rezistență împotriva sentimentului, egoismul uman.
Din acest motiv oamenii mor singuri, însă unii preferă să fie priviți, să li se arate compasiune, să li se recunoască crâncena epuizare-n bătălie. Ceilalți însă mor ținând de mână, mor zâmbind, poate chiar lăcrimând. Și nu cred că există un paradox mai infantil decât să privești răsăritul îndreptându-te înspre apus. Mi-aș dori să spun că aceștia sunt doar nenorocoși, însă imaturitatea cu care tratează clipa îmi provoacă doar dezgust. Este într-adevăr un moment în care sentimentul a învins, dar cu ce preț? Să sfârșești amăgit, cu regret în suflet și cu dorința iluzorie de a mai zăbovi pentru-o clipă..
Cu ce se poate compara durerea unui spirit înfrânt de deziluzii?
Este și singurătatea o filosofie, aceea a sufletului nemângâiat de sentiment, a cărui iubire s-a pierdut demult; un suflet fără chip. Singurătatea nu are chip, nici suflet, ci doar un suflu rece și o înfățișare gri, ceața.
Singurătatea ascultă Chopin și citește Dostoievski. Bea cafea și gustă ceai, iar noaptea scrie despre ea, pentru că e narcisistă.
Încă ceva, singurătatea privește mereu în ochi, dar nu se lasă privită, îmbrățișează, dar nu iubește.