Există o clipă perfectă pentru toți; un moment în care sentimentele îți conduc imaginația și te plimbă printr-o lume în care trăiești un apogeu, un vârf al dorințelor îndeplinite. Și îți e greu să înțelegi această schimbare de paradigmă, îți e greu să privești către persoana care te privește în ochi; nu e simplu pentru că totul gravitează în jurul dorințelor tale, nimic nu e împotriva ta și asta îți tulbură credința, îți sădește neîncredere și reticență față de ceea ce ochii tăi văd. Cu alte cuvinte, nu crezi în nimic din ceea ce pare a fi o lume construită pentru tine, pentru că nu crezi în perfecțiune, așa că alegi să-ți ucizi creația prin necredință în ea.
Probabil că neîncrederea este cel mai eficient pumnal înfipt în sufletul cuiva care nu posedă aceeași reținere de a pune la îndoială totul; și se produce o transformare după înjunghiere, victima suferă o transfigurație aproape vulgară pentru sufletul lui. Neîncrederea se naște în el, îi infectează spiritul și-l înlănțuie cu brutalitate pentru multă vreme, poate pentru totdeauna.
Așa îți ucizi creația. Și te trezești dintr-un vis care ți-ar fi putut oferi o clipă de împlinire absolută, însă o refuzi, dar nu din prea mult realism interior, ci dintr-o falsă impresie de control total al propriilor alegeri. Alegi să nu crezi în iluzie pentru că ea nu-ți oferă decât un contrast al realității. Alegi însă necredința chiar și-n sentimente, pentru că, născându-se în vis, ele nu pot exista în realitate. Doar că simțirea este metafizică, este parte din iluzie, este nematerială și, dacă ar fi să privim sentimentul prin prisma realității, este o iluzie.
Doar că nu este.
Însă visul este și crezi acerb că trebuie învins.
Nu știi însă că visul este creația dorințelor tale sincere, chiar dacă tu negi existența acestor dorințe. Visul poate fi o scenă pe care se joacă piesa propriilor frustrări crescute de realitate, neajunsuri manifestate prin conturarea perfecțiunii momentului, chiar nașterea fantomatică a decorului de nerecunoscut. Aș îndrăzni să spun să visul are propriul lui univers, întotdeauna un cadru potrivit cu desfășurarea acțiunii, dar niciodată un univers stabil, pentru că este clădit pe dorințe, acestea neavând viitor.
Poate că de asta și visăm, într-o anumită măsură, ca să trăim, chiar dacă pentru o scurtă clipă, într-o lume a propriilor dorințe imposibil de trăit în realitate, pentru că realitatea este o lume în care iluziile sunt sfărâmate de atingere, în timp ce visul înfățișează o piesă dramatică în care poate exista un singur spectator, dar niciun scaun.
Visul este scris de spirit, realitatea de rațiune.