Iluzia se naște în urma unei deziluzii. Oricât de crud ar fi, nu există niciodată un sfârsit pentru înșelăciune, la fel cum nu există un sfârșit pentru paradox.
Aș putea să scriu că nu există un sfârșit nici în iubire, doar că el există, literal vorbind. Fiecare om experimentează sfârșitul unei iubiri și acesta echivalează cu deziluzia.
Este deziluzie sau sfârșit? Nu știu. Este deziluzie doar dacă tu crezi că iubirea a fost iluzie, dacă posezi un cinism acid pentru simțăminte sincere, atunci da, poți spune că iubirea a fost iluzie, iar finalul deziluzie.
Este o formă de răzbunare pe ceea ce nu a simțit celălalt, este un mod de a-i ataca simțămintele care, de altfel, nu au existat niciodată. Doar că atacul tău nu este făcut să rănească, ci să-ți valideze ție ceva ce ți-ai fi dorit să fie, dar nu a fost. Furia nu este îndreptată către celălat, ci către rațiunea ta care a dat greș, deși ai pornit la drum cu acest gând, că nu vei da greș.
Ei bine, ai eșuat, și frustrarea pe care încerci să o îndrepți către ceva ce nu există este doar o plângere, o plângere de milă față de tine, față de naivitatea ta, față de crezul tău mult prea sincer în sinceritate.
Așa validezi iubirea, prin justificarea inexistenței. Dar nu, iubirea nu e inexistentă, pentru că tu ai iubit, celălat însă nu; este aproape imposibil de acceptat pentru suflet.
Sufletul neiubit moare, de asta caută iubirea, ca să rămână în viață. Și când nu o găsește, o caută în iluzii, o justifică, o caută unde știe că nu o poate găsi, dar unde și-ar dori să o găsească. O caută acolo unde el a iubit cel mai mult, așteptând să fie la fel de iubit.
Iluzia se naște când sufletul nu se mai lasă iubit, fiindu-i frică să mai iubească.
Pentru că negarea iubirii în pofida iluziei este ultimul cerc al Infernului.