Ultima oară am scris despre frică. A fost un text destul de scurt. De obicei, imaginația ți se naște în raport cu simțirea; nu simți, nu creezi. Niciun om dintre cei care nu au simțit, nu au reușit vreodată să creeze artă. Sunt două aspecte care merg doar împreună.
Și valoarea creației stă în cât de mult simți și în sinceritatea simțirii tale. Dar nu e un clișeu, nu spun arta e iubire, pentru că ar fi un clișeu. Arta e artă și fără iubire și nu întotdeauna arta e iubire, nici iubirea artă. Pentru că arta se naște și din nefericire, adică absența iubirii.
Spun că arta e simțire și pare un clișeu și este, doar că spun ”arta nu există fără simțire”, dar e tot un clișeu, nu? Păi nu, pentru că nu există excepție; simțirea creează artă și vice-versa.
Deci măreția artei stă în capacitatea ta de a simți sau poate în voința ta de a o face, pentru că uneori nu vrem să simțim, paradoxal, nu? Dar fiecare dintre noi și-a sugrumat măcar odată-n viață simțirile; fiecare, din frică am făcut asta sau din lipsă de speranță.
A murit speranța? Păi nu murea ea ultima? Clișeu? De ce? Pentru că există excepții? Absolut. Speranța nu moare ultima, ci simțirea, pentru că întâi renunți să mai speri, apoi sentimentele dispar, spun dispar pentru că uneori reapar, alteori mor.
Un sentiment despre care nu am multe de spus este iertarea, pentru că nu o cerem. De ce? Pentru că am încetat să mai sperăm la mântuire; de ce să ceri ceva ce nu vei avea? Așa moare speranța, apoi sentimentul de vină, și nu mai ceri iertare.
Este un proces simplu: greșești, nu speri la iertare, deci nu o ceri; vina dispare, spun dispare pentru că uneori reapare, alteori moare. Însă, în cazul iertării, mereu moare.