Moartea nu este o experiență, pentru că o experiență presupune să trăiești, apoi să realizezi ce ai trăit; murind nu poți realiza ce ai trăit, este evident de ce. Deși unii ar spune că poți învăța din moartea altora, că poți învăța ce înseamnă să trăiești până într-un moment în care pur și simplu nu o mai faci. Alții ar putea spune că din moartea altora înveți să prețuiești ce ai, și este greșit, pentru că fiecare om prețuiește ce are doar când nu mai are.
Și este totuși destul de caraghios, nu? Să prețuiești ce nu mai ai? Doar că mulți dintre cei ce au pierdut au curajul să spună altora să o facă, să prețuiască. Este un soi de ipocrizie, pentru cei mai bătrâni nu este decât frustrare legată strâns de disperare; sunt suflete care s-au pierdut cu mult timp în urmă în ceea ce au alții și încearcă să trăiască ceea ce ei nu mai au, ajungând oameni triști, goliți de orice frântură de culoare sau de zâmbet; suflete îmbătrânite.
Le-au mai rămas însă o experiență pe care, ei cred, că o pot prețui experimentând-o: moartea. Doar că moartea nu este o experiență, ci un prilej de a experimenta ceva ce doar cu o secundă înainte de moarte poți experimenta; nu este frica, ci înțelesul trăirii.
Nimeni nu înțelege mai bine sensul vieții decât sinucigașul care mai are o singură secundă până la eterna îmbrățișare a morții. Este o secundă în care sufletul călătorește spre începuturi, dezvăluie simțiri și mistere pe care doar călătoria din viitor către trecut le poate dezvălui. Sufletul sinucigașului vine dintr-un viitor iminent, moartea, și, în acea ultimă clipă de răsuflare înțelege întreaga compoziție a umanității prin detalii, privind în urmă, văzând efectul fiecărei decizii luate.
Nu poți experimenta iubirea prin poveștile celorlalți; trebuie să o trăiești, să o iei de mână și să te plimbi în natură cu ea, apoi în mijlocul unei mulțimi, iar, în final, într-o cameră fără ferestre, unde să nu existe priveliște pentru niciunul dintre voi, să nu existe nimic care să-ți atragă privirea. Și dacă în camera fără ferestre iubirea nu-și poate lua privirea de la tine, atunci ai câștigat-o.
Există un motiv pentru care doar sufletul sinucigașului poate înțelege viața; este lipsit de teamă. Deși eu cred că este un suflet fugar, la fel ca al nostru, dar nu indiferent.
Pentru că nu indiferența ucide un suflet, ci disperarea pentru o experiență pe care nu o poate atinge.
Tragedia este însă că sinucigașul nu află niciodată că a experimentat înțelesul vieții, pentru că obsesia lui este să experimenteze ceea ce nu poate fi experimentat, moartea, ratând însă o experiență ce poate fi înțeleasă doar prin moarte, viața.