Te pregătești pentru o călătorie despre care nu știi cât va dura, însă îți dorești să nu se termine niciodată, să descoperi oameni noi, experiențe, locuri, perspective, înțelesuri; să te descoperi pe tine descoperindu-l pe celălalt.
Este o dorință care te frământă de mult timp, care nu-ți dă pace pentru că a dat naștere unei lacune în sufletul tău, divizându-l între singurătate și obsesie pentru interacțiune. Așadar, în sufletul tău se duce o luptă între două extreme și, oricare ar câștiga, daunele vor fi atât de însemnate încât victoria va intra în umbra acestora.
În același timp, poate că nici nu există posibilitatea ca cineva să învingă; pentru că lumina fără ploaie ucide planta, la fel și invers.
Așa că unești extremele printr-o călătorie departe de mulțime, dar nu singur. Plănuiești atent călătoria dorindu-ți să fie perfectă, să fie o experiență în care să dai naștere amintirilor, dar să fie o călătorie fără sfârșit.
Îți pregătești bagajele, sunt multe și durează pregătirea lor, înseamnă timp, mult timp, dar o faci cu nerăbdare, pentru că după ce le termini, îți vei îndeplini dorința. Ți-ai făcut bagajele, sunt gata, însă mai trebuie să faci ceva, să le urci în mașină. Asta necesită efort, puțină muncă, iar bagajele sunt grele pentru că te-ai pregătit pentru mult timp. Însă iei acele valize și le urci în mașină, oricât de grele ar fi.
Te împiedici însă și scapi o valiză foarte grea, atent închisă și păstrată, este valiza în care îți ții amintirile; poze, texte, imagini, muzica împărtășită, simțirile înecate în praf. O scapi, dar o ridici și încerci să o așezi în mașină. Este grea și nu-ți reușește din prima încercare. Dar nu renunți, mai încerci încă o dată, și încă o dată, în final reușind să o așezi în mașină.
Ai obosit, te-au obosit amintirile, dar nu renunți la călătorie pentru că ți-o dorești cu exacerbare.
Pornești în călătorie și totul este perfect. De altfel, este normal să fie așa pentru că ți-ai dorit asta. Și, cum îți dorești să fie ceva de neuitat, urmărești vârful unui munte, vrei să ajungi acolo, să vezi orizontul cum nu îl vede majoritatea, să respiri aerul unei înălțimi greu de atins și să-ți încânți sufletul cu o experiență unică.
Este nevoie să schimbi însă drumul, deci ieși de pe șoseaua asfaltată și continui pe un drum frumos de câmp, un drum înconjurat de flori sălbatice și lanuri de floarea soarelui; peisaj de pictură.
După un timp, începe ploaia, cu un miros mai mult decât încântător, țipând după atenție. Ieși din mașină și tragi adânc aer în piept. Stai pentru o clipă în ploaie, dansezi; din depărtare un porumbel te privește intens.
Continui călătoria, iar ploaia nu se oprește. Ajungi însă într-un moment în care mașina s-a împotmolit într-o mlaștină și nu mai poți înainta. Așa că te dai jos și începi să împingi, să obosești, să-ți valorifici dorința de a continua. Fără sorți de izbândă.
Dai jos toate bagajele sperând că așa vei reuși să miști mașina din loc. Sunt multe bagaje, iar afară plouă și e frig. Golești mașina și începi să împingi, dar nu reușești mare lucru, așa că reîncerci de mai multe ori. În ultimă instanță, este tot ce poți face. După mult timp, mașina se mișcă și respiri ușurat. Ești obosit, ud, murdar și deznădăjduit.
Începi să urci bagajele înapoi, toate sunt ude, în timp ce valiza cu amintiri este adânc scufundată în noroi. O ridici respirând îngreunat, și o urci înapoi în mașină, aproape cu tristețe; s-a desfăcut și noroiul a pătruns, dar nu poți face nimic acum, pentru că trebuie să continui.
Repornești. Ploaia se oprește.
Pădurea este fermecătoare, frunzele râzând în sclipire, copacii intonând imnuri de recunoștință. Zâmbești și tu, respiri ușurat. Nu te-ai așteptat să se întâmple asta în călătoria ta, trebuia să fie perfectă, dar nu este. Se naște un sentiment de dezamăgire, dar nu îl iei în seamă. Te bucuri de moment.
Încet te apropii de vârf, de ceea ce ți-ai dorit și îți spui că nimic nu te va opri. După mult timp, zărești în mijlocul drumului un buștean căzut, blocând drumul, ca o barieră. Te oprești și îl privești. Te uiți în jur, căutând să îl ocolești, dar nu găsești un alt drum. Te așezi deci și privești copacul cu frustrare.
Cerul începe să se rupă deasupra ta, în timp ce pădurea devine brusc mută. Dezamăgirea pe care ai neglijat-o mai devreme, începe să rodească, iar nu tu ești pregătit pentru asta.
Nu mai poți înainta cu mașina, așa că vrei să o faci pe jos. Îți iei bagajele și pornești către vârf, însă, în scurt timp realizezi că valizele sunt prea grele și nu vei putea ajunge la înălțime. Nu mai ai variante. Nu te-ai pregătit nici pentru asta, este o certitudine. Așa că te așezi pe pământul umed și privești în sus; cerul nu mai este, doar pădurea fără glas și disperarea ta urlând.
Ți-ai dorit o călătorie atât de perfectă, încât s-a năruit în propriile-i imperfecțiuni. Deziluzia a luat locul încrederii. Este aceeași pe care nu ai luat-o în seamă, dar care a crescut și ți-a împânzit sufletul, lăsându-l pradă oricărei mici dezamăgiri.
Nu poți ajunge în vârf. Perfecțiunea tocmai s-a prăbușit în imperfecțiune, iar tu în deznădejde. Te întorci deci. Renunți.
Așteptând poate o altă călătorie, pentru care te vei pregăti mai bine, vei alege alt drum sau poate chiar același drum, sperând ca bușteanul să nu mai fie acolo, dar asta ar însemna să riști încă un eșec.
Despachetezi, iar în valiza cu amintiri este noroi; încă o amintire.