Îmi e destul de greu să scriu despre fericire, nu pentru că ar fi puține cuvinte de spus sau din lipsă de context, câtuși de puțin; s-a scris mult despre ea de-a lungul timpului și sunt conștient că cele câteva rânduri pe care le înșir aici vor fi fărâmițate de timp devreme, pentru că ele nu se vor ridica niciodată la înălțimea marilor scrieri. Dar și ele pier, nu?
Poate că cel mai frustrant lucru este să scrii despre ceva ce nu vei avea niciodată; iar eu scriu despre fericire.
Nu știu multe, sunt doar un copil. Știu însă că noi, oamenii, aspirăm către idealuri care nu pot fi niciodată atinse. Așa se justifică și credința în divin, sufletul are nevoie să trăiască, iar realitatea îl ucide, în timp ce credința îl hrănește. Hrana sufletului e simțirea, doar simțind îți ții sufletul în viață.
Nu pot decât să mă gândesc la momentul în care sufletul simte prea mult, este agresat cu diferite stări, imagini, sentimente; se zbate încercând să iasă din surplusul de simțiri și nu reușește. Acela este momentul în care sufletul refuză tot ce cunoaște; dezamăgire, zâmbet, meditație, calm, admirație, extaz, refuză orice.
Când sufletul refuză tot, moare. Și împreună cu el, trupul.
Sufletul este metafizic, nu trăiește cu rațiuni, nici în singurătate.
Sufletele singure refuză viața, în timp ce împreună refuză moartea. Și descoperă iubirea, ceea ce, de fapt, le ține în viață, hrănindu-le; sufletele se hrănesc unele pe altele cu iubire.
Este admirabil cum iubirea se naște din moarte; și multora le e frică de ea, de moarte, pentru că mulți nu cunosc iubirea ca să se poată teme de ea.
Mi-aș dori, totuși, să spun că iubirea e perfectă, dar nu e. Pentru că iubirea este singurul drum care te apropie de fericire și asta o face imperfectă, faptul că nu-și desăvârșește niciodată scopul. Dar nu e vina ei, ci a naturii umane care nu poate cuprinde plinătatea iubirii. Deși, iubirea este imperfectă, este cea mai reușită simțire născută vreodată, pentru că este cea care îți oferă imaginea fericirii, dar nu-ți oferă șansa de a o avea.
Ăsta-i motivul pentru care oamenii iubesc, aspiră către un ideal, către fericire, neștiind sau poate refuzând să conștientizeze că fericirea nu poate fi niciodată atinsă, doar privită.
Și totul se întâmplă când sufletul refuză. Poate că este cea mai importantă clipă din viața noastră, aceea în care sufletul începe să moară ca să iubească.