Luase creionul și, privind către hârtia mânjită, începu să scrie.
Trecură ore întregi, afară era deja întuneric, iar în cameră o singură lumânare mai făcea diferența dintre umezeala și umbra care cădea pasiv pe colțurile întunecate ale încăperii.
Copilul însă continua să scrie, mereu ștergând cuvinte și scriind altele în loc; hârtia se transforma încet într-un teatru de război, al simțirii cu frica de vulnerabilitate.
O parte din el cerea să-și pună sufletul în cuvinte, așa cum era el, singur, uitat, rătăcit în cele mai întunecoase cotloane ale conștiinței umane; acesta era sufletul care urla după atenția de care nu avusese parte niciodată, iar speranțe nu erau multe.
Cealaltă parte însă îi îneca spiritul în precauție; era guvernată de teama de a nu-i fi dat jos voalul care-o ascunse în mister și care-i oferise șansa de a nu fi arătat niciodată, nimănui ce înseamnă deznădejdea într-un moment în care-și clădise toate așteptările pe firele unei sincere speranțe; care, de altfel, se și spulberase în propria teamă de a nu eșua.
”M-am pierdut, începu el. Există o limită între speranță și obsesie, o limită de a cărei existență eu nu am știut. Dar nu mă voi învinovăți pentru că am îndrăznit să cred intens, să sper la frumusețe. Mai mult decât să-mi regret asumarea, ar însemna o neghiobie să-mi regret dorința pentru frumos.”
Acesta îi fu începutul scrierii. Când termină însă fragmentul, nu continuă pe celălalt rând, ci lăsă aproape întreaga pagina albă și-și îndreptă privirea către finalul hârtiei mototolită.
”Orice poveste are o poveste, a mea însă are început și sfârșit, dar nu are poveste. Toții oamenii au începuturi, dar începutul nu înseamnă nimic fără povestea care-i urmează. Dacă nu ai o poveste, ai doar un început, urmat de un sfârșit iminent; cu alte cuvinte, ai un eșec, precedat de el însuși, pentru că speranța nu are loc într-o poveste care este nevoită, în mod absolut, să aibă un final.
De altfel, aceasta este povestea eșecului, imperiozitatea sfârșitului. Începutul unei povești poate însemna deznădejde, dinainte ca începutul propriul-zis să aibă loc, speranța ascunde eșecul sub vălul dorinței.
Sunt singur.”
Copilul lăsă creionul din mână și privi către fereastră. Era întuneric și ploua.