Dacă te-aș privi în fața Operei din Timișoara în ochi, dacă mi-aș plimba privirea în sufletul tău și ți-aș despica în două spiritul, oare vei plânge sau vei alege să mă ataci cu indiferență?
Probabil că ți-aș sugera să uităm pentru un moment de iubire, să ne despărțim o clipă sufletele, să ne depărtăm unul de altul; eu să stau pe marginea unei scări, iar tu pe cealaltă. Ți-aș cere să ne refuzăm dorințele pentru o clipă, să ne uităm, să ne privim ca și cum n-am fi fost niciodată; ți-aș cere să mă tratezi precum o carte, cu reticență, cu rețineri, cu prudență.
Te-aș ruga să-ți iei sufletul înapoi, ți l-aș da cu aceeași frustrare cu care Faust era pregătit să i-l dea lui Mefisto. Ți l-aș întinde pe o tavă de argint, rece să fie, precum conștiința Marelui Inchizitor din romanul lui Dostoievski. Și te-aș ruga să îl primești nu ca pe un dar, ci ca pe un cadou de despărțire.
În același timp, tu nu vei dori să-mi dai nimic, din egoismul caracteristic iubirii, din obsesia ta față de mine, din neputința ta față de singurătate. Îți va fi frică să-mi înapoiezi iubirea și-mi vei spune că mă iubești, în ciuda suflului rece pe care-l arunc asupra ta.
Dar eu voi continua să te privesc cu aceeași răceală cu care, Virgiliu din Infernul lui Dante, își înălța cu saturație privirea asupra întregii mine înflăcărate din care mii de glasuri țipau în tăcere cu regretul care definește ființa umană.
Poate te vei întreba de ce în fața Operei? De ce pe marginea unei scări călcată în picioare de ipocrizia atâtor arătări, de ce în fața lumii întregi, de ce în mijlocul unei scene neprivite de nimeni?
Eu voi continua însă să-ți privesc spiritul până când culoarea-l va părăsi din insuficiență de artă umană, din prea multă lipsă de iubire, din răceala cu care te-am privit timp de clipe infinite. Și când sufletul tău va deveni gri precum cerul în miez de anxietate, te voi întreba cât de mult mă iubești..?
O lacrimă însă văd cum se naște din colțul ochiului tău stâng, o lacrimă de cristal, rece precum mormântul iarna, și un colțișor din buză se pleacă în fața sincerității; se înclină întreaga ființă în fața iubirii și cuvinte nu rostește.
Te văd cum te apropii, dar nu-mi răspunzi. Mă privești și sunt, și-mi întinzi sufletul tău rece, dar eu nu-l mai iau pentru că nu-l merit. Îl refuz, însă nu pe tine, ci egoismul în care iubirea ne-a obișnuit să credem, obsesia de a avea totul din celălalt și a nu oferi nimic din noi.
Pentru că declararea iubirii ucide iubirea prin transformarea ei în cuvinte a căror valoare niciodată nu va putea cuprinde iubirea. Îmi e greu să cred că sufletul uman a fost creat pentru a putea iubi, la fel cum îmi e greu să cred că oamenii au fost creați pentru a iubi și nu iubirea pentru oameni. Pentru că trebuie să fie prea dureros pentru iubire să suporte frivolitatea umană în simțiri încât să accepte benevolă sufletele umane ca unice locuri de odihnă.
Noi, oamenii, nu vom reuși niciodată să înțelegem iubirea în toată plinătatea ei, pentru că mereu vom urmări să o disecăm, să vedem cum funcționează și să o replicăm, să facem o iubire doar a noastră, să fim iubiți indiferent de mârlănia cu care tratăm suflete; este un motiv suficient pentru ca iubirea să nu vină de două ori.
Arta este în natura umană, dar cred că iubirea este o însuflețire, un spirit, aș spune chiar, o entitate care vine într-un moment în care nu mai speri la prea multe.
Ei bine, iubirea este o însuflețire, dar și spiritul moare, doar că nu ucis de cuțit, ci de simțuri.