Epilog

Se poate să fie zi, dar fără mine soare. Deși m-am confesat în cuvinte fără număr și mi-am predat spiritul înaintea sufletului tău, aceste rânduri încheie o clipă în care am încercat să-ți fiu artă, să alunec pe piele ta fină în cuvinte urmate de atingeri, să-ți fac ochii constelație, să-ți transform privirea-n orizont și mintea-n univers. 

Nu pot să-ți fiu ceea ce nu-ți pot da. Pentru că mă privești și nu sunt, și nu-ți pot cere să crezi în mine, de fapt, de ce ți-aș cere să crezi în cineva care nu crede în tine? 

Copile, nu mă privi de la fereastra geamului printre picăturile de ploaie proaspătă. Lasă geamul să se aburească și eu să-ți fiu doar o arătare fără materie. 

Am scris mult despre prea multele simțiri care sălășluiesc în mine, le-am purtat în cuvinte, ți-am trimis simțirile mele în plic, parfumate; dar au fost multe, pentru că sentimentul întotdeauna e greu de descris și cuvinte nu sunt suficiente. 

Însă finalul este mereu un tragism notoriu, un moment de curaj din partea celui care-l provoacă; sfârșitul este o cale către autenticitate, ruptă de monotonie. Poate că de asta sfârșiturile sunt dureroase, rup ceva în tine, dar nu ruptura doare, ci locul rămas în singurătate. Și singurătatea doare, dar e fermecătoare.