Fata în roșu

Există momente care ne rămân întipărite în minte pentru veșnicie, oameni pe care ne-am dori să îi urmăm și-n eternitate, simțiri care să nu ne fie înstrăinate niciodată, pe care să nu le dăm uitării cu niciun prilej, clipe asupra cărora tragem nădejde că ne vor rămâne mereu în suflet precum întunericul liniștitor din abis. 

Însă cea mai arzătoare dorință este ca unii oameni să ne împânzească viața până când îi vom zări finalul și-l vom îmbrățișa cu nestingherită ardoare, cel puțin unii dintre noi. Ceilalți vor încerca să fugă și fuga lor va însemna ani de vicisitudine amară, de neîmplinire și de neliniște. Viața o vor trăi într-o nesfârșită moarte care-și va afla finalul într-un aparent moment de scăpare; viață însă se va sfârși atunci, printr-un cutremur interior și regretul va fi veșnic. 

Frumusețea clipelor pentru restul se exprimă în culori, în ploaie și cafea, în cuvinte și-n ceai fierbinte într-o zi cu cer închis, în discuții lungi despre ceea ce face a fi omul un nimicitor al frumosului sau un creator de artă. 

Pentru unii clipele sunt oameni, ființe pierdute într-o lume pe care puțini o consideră otrăvitoare pentru sufletele inocente a căror voce cântă nemurirea, a căror mâini se joacă printre note minore care-ți trezesc cele mai adânci dorințe de frumos, a căror imperfecțiune se transfigurează într-o efemeră tranziție către perfecțiunea absolută. O astfel de persoană reînvie în tine un sentiment de împlinire adormit de mult timp, probabil din cauza vreunui eșec care a sădit în suflet teama de nereușită. Totodată, clipa în care-i privești ochii unui astfel de suflet se fluidizează, curge ca un râu izvorât din stâncile unui munte a cărui sursă de viață nu a fost încă contaminată de oameni. 

O astfel de persoană emană o indiferență după care tânjești să o miroși în același loc unde ai întâlnit-o pentru prima dată, o pasivitate sentimentală pe care ai vrea să o îmbrățișezi, să o strângi în brațe și să o furi prin atingere, pentru că este o stare despre care ai citit doar în romane tragice, pe care ai descoperit-o doar în eroi literari, de care însă nu ai avut parte niciodată. 

Apogeul unui astfel de moment însă îl reprezintă privirile care se intersectează dintr-o întâmplare atent făurită de ceea ce grecii numeau fatalism, anume destinul, pentru că este un iminent pe care dacă nu-l înțelegi ia forma unei fatalități în existența ta.

Aș putea spune că acea clipă în care privirea-ți se unește cu ochii unei astfel de ființe creează un gol în timpul rânduit de univers, printr-un singur gest, o privire, o privire care clatină legile universale din temelii, care mișcă zeii din scaune, care zguduie cerul ca pe un copac ale cărui roade sunt prea sus pentru a fi luate. Pentru că în urma întâlnirii artei cu imperfecțiunea-i lipsă i-a naștere o iubire necunoscută omenirii, un sentiment a cărui amploare nu o poate ține sufletul uman, o liniște pe care conștiința unei ființe lipsită de iubire nu o poate înțelege, o respinge considerând-o un țipăt de rațiune ratată. Mai mult decât atât, o întâlnire dintre artă și om are ca urmare frumusețea în apogeul ei absolut. 

Astfel de momente sunt menite să ne definească simțirile, să ne trezească sufletul din ațipirea în care frica de dezamăgire l-a îngropat. Dar întâlnirea cu arta umană reprezintă punctul culminant pe care o ființă îl poate atinge în a simți în viața asta și această ciocnire de priviri se întâmplă când îți ridici privirea din pământ, când privești oamenii în ochi, când citești cuvintele care ți-au fost scrise, când privești apusul, răsăritul, ploaia; când privești dimineața.