Am ales să-mi scriu în realitate visul pentru că, deși este greu, ceva îmi dă speranță că dincolo de limitele dintre real și fantastic se află omul a cărui umanitate planează deasupra tuturor. Și, în final cred că diferența o face întocmai asta, simțirile unui om sincer, al cărui suflet a rămas nemânjit încă de resemnarea crâncenă pe care-o îmbrățișează tot mai mulți, dovadă a fricii de ei înșiși.
Am văzut-o des; frica de propriile simțiri se reflectă-n agresarea celor mai slabi, uneori în impresia de superioritate a propriei persoane. Aceste persoane-și pierd lumina benevol, conștiente fiind de propria lor schimbare în ceea ce nu și-ar fi dorit niciodată să devină; seara însă meditează la ceea ce sunt, se rușinează mai apoi de ei înșiși, dar nu-și recunosc neputința și dimineața se metamorfozează în același om care le stârnește scârbă în adâncul lor. Dar introspecția este un proces complex, care necesită curaj, umilință, asumare și strigăt după ajutor, ceea ce nu sunt prea mulți capabili să facă. Este precum o stea care-și pierde-ușor lumina. Pentru unele este temporar pentru că un nor le ascunde. Pentru celelalte timpul este veșnic. Lumina pe care-o pierd s-ar putea spune că este o consecință a fricii de a se împăca cu propria condiție. Acceptarea propriilor simțăminte este un abis de eșuări. Dar și zâmbetul este o recunoaștere a bucuriei temporare pe care-o simți într-un moment pe care nu-l anticipaseși, și chiar râsul este un involuntar moment în care mintea se împacă cu sufletul.
Rar poți spune că o ființă al cărei suflet nu este împăcat cu rațiunea are o conștiință trează. Este un efort pe care nu toți suntem dispuși să-l facem pentru că implică resurse nelimitate de dezamăgiri și de clipe de însingurare. Unora le rămâne resemnarea; costă puțin și nu implică efort prea mare. Mai mult decât atât, indiferența respinge oamenii care sunt guvernați de simțiri, dar îi apropie pe cei aparent duri, a căror brutalitate a devenit un crez care le conduce existența. Neimplicarea sentimentală aduce cu ea un aparent sentiment de emancipare, o libertate exprimată întocmai prin refuzul de a face ceea ce fac cei mai mulți, să simtă. Odată cu acest refuz vine și impresia că societatea este un amalgam de puerili care se scaldă într-o mlaștină de infantilism ieftin.
Probabil că din acest motiv unii îmbrățișează nihilismul cu ardoare, din motive de comoditate acută refuză să creadă-n optimism, în trăiri prin experiențe clădite pe sentimente, în momente de regret sentimental, în dragoste, chiar în existența fantasticului, a divinității.
Pentru că dacă un Oarecare și-ar iubi atât de mult creația, care-i este justificarea prin care permite răului să-și verse cu mânie răutatea asupra plăsmuirii Lui? Și desigur că aceia care cred în divin sunt convinși că există un motiv pentru care Creatorul își lasă creația în mâinile maleficului, și acela-l reprezintă momentul în care creația realizează că este nimic fără Creator și-I imploră ajutorul. Însă nu este acesta egoism? Să abandonezi un suflet pentru-ai oferi ocazia să te implore să nu-l abandonezi, nu este oare aceasta o formă de egocentrism? Dar probabil că un glas din mulțime ar justifica această abandonare drept un refuz al creației față de Creator, poate un soi de rebeliune. Însă nihilistul ar răspunde cu seninătate: ”Oare iubirea care-l caracterizează pe Creator are nevoie de implorare pentru-a se trezi din adormire?” Cu alte cuvinte, iubirea este un gest pe care-l faci tu, nu celălalt, drept urmare, iubire este prăbușire-n umilință?
Asta ar caracteriza un nihilist al cărui crez s-a năruit printr-o credință iluzorie.
Însă sufletele-și creează lumi din care nu-ar mai vrea să plece-n veci; și-aceste lumi sunt construite din perfecțiune și cuvinte puține, din mâini împreunate și din sărutări adânci, din îmbrățișări profunde, din priviri abisale, din zâmbete la cafea și din sărutări pe frunte la un concert de jazz. Așa arată lumea unui suflet încă nedoborât de prea multe deziluzionări. Și-aș mai adăuga probabil la această lume chipuri sincere și niciodată amăgire. Însă amăgirea mereu va fi temelia unei lumi născută în simțiri și cu ea aduce moartea lor, a iluziilor.
Realitatea este însă sumbră, mai ales pentru-un suflet sfărâmat. Probabil că un astfel de spirit se va refugia în resemnare, urmată de o cruntă criză de necredință-n nimic. Iar trezirea-i va fi o dezamăgire a ceea ce a crezut că e lumea-n care viețuia și spiritul se va transforma-n cenușă. Lumea asta nu va mai fi pentru el; va căuta o alta, strigând după ajutor către ceva în care nu crede, o iluzie îi va răspunde, el va crede că-i divinul și va crede-n ea. Însă credința în ceresc nu va însemna decât o amplificare a sentimentului că lumea asta-i e străină.
Totul doar din deziluzie.
Și dragostea nu e iluzie, doar că mulți o cred a fi, asta face diferența.