Paradis

Ne condamnă natura la deziluzie continuă prin credință-n oameni devotați înșelăciunii; plâng inimi de umbre naivitatea noastră sărbătorită prin iubire împletită cu muzică-n minor cântată de un pian dezacordat; între timp se fărâmă mâini cuprinse de dor, se rup în timpuri de granit, și inimi de piatră se fărâmițează scufundate-n lacrimi de neputință. 

Pe când ploaia ne spală de păcate scriem scrisori în versuri roșii, suflate în poezie mimată justificându-ne gesturile prin sinceritate imitată în priviri și prin atingeri mecanice în nopți cu lună plină. Ard stele în atmosferă de dorința de a atinge cu o particulă de praf umanitatea, dar oamenii dorm. 

Aș putea spune că egoismul stelelor este o formă de răzvrătire împotriva creației; este și pentru ele o nedreptate limita pe care nu o pot escalada în căutarea simțului. Probabil că simțind frigul, o stea ar îngheța pe cer până când sfârșitul o va face să clipească, ar îngheța și ne-ar privi, pe noi oamenii, cu ochi celești, simțind un frig paralitic, simțind cum e să simți, dar tot ar fi nedrept pentru că o stea ar simți doar o clipă, apoi simțul i-ar îngheța fără acord și ar reveni la ceea ce este ea, un astru fără simțuri. 

Dar poate că steaua este un om care nu simte, zâmbește static și cuvântează într-un mod care-ți arestează sufletul dăruindu-se prin absolut; un om care nu simte ploaia sau a cărui iubire stă atârnată de tavan, a-l cărui suflet este pictat în culori gri-cărămizii, a cărui față fină arată nepăsarea față de tot ce necesită o atenție care te îmbătrânește frumos, ale cărui mâini lungi te îmbrățișează cu căldura pe care a furat-o din ființele cele mai naive, caracterizate prin copilărie în simțuri și prin gesturi inocente spontan scăldate în surâderi stropite cu simpatie; un om fără suflet viu, care miroase a minciună ascunsă-n adevăr aparent, un suflet a-l cărui culoare este caracteristică perfecțiunii notorii, un om plin de har, dar lipsit de credință și de afecțiune reală. Așa aș descrie o stea, o creație privată de dreptul de a iubi cu adevărat, dar nu limitată prin natură, ci prin voință și prin teama de eșec, devenind un agresor pentru frumusețe, un moment plin de farmec, dar lipsit de substanță, împodobit în superficialitate, ceea ce este suficient unora. 

O stea trăiește în paradis și paradisul are porțile deschise, dar paradisul a fost pervertit de o stea care înșeală în mod deliberat mii de inimi, dar ele nu o simt pentru că iubirea le este străină. Dar porțile se închid, se aud țipete, steaua evadează și în urmă curg lacrimi aducătoare de moarte sentimentală. Acum miroase a moarte în paradis, iar în infern râde steaua, dar oamenii plâng, în curând vor adormi în propria lor naivitate. 

Nu știi unde ești vulnerabil până când nu eșuezi. Iubirea este o vulnerabilitate; și aș spune-o poate mai categoric, cele mai mari naivități le trăim pentru iubire și tot pentru iubire sacrificăm inimi și suflete, doar pentru o iubire care este nesigură prin creație. Dar se întâmplă să sacrificăm nu o dată, ci de mai multe ori și o facem cu aceeași siguranță pentru aceeași nesiguranță care ne-a ucis dorința de iubire. Iubirea este un recul care lasă în urmă o hologramă menită să-ți paralizeze simțurile; este o minciună des practicată, iubești de două ori, dar a doua oară nu mai iubești, ci doar îți dorești să o faci; este o paralizie benevolă a propriilor simțuri, un control asupra sentimentelor tale pe care-l cedezi fără miză unei entități lipsită de rațiune care se va juca cu simțurile tale până vor ceda, și împreună cu ele crezul tău în perfecțiune.

Perfecțiunea se găsește în paradis și are forma pe care va vrea privirea ta să o aibă. 

În rest, paradisul are ușile deschise și steaua încă minte.