Nu știu cum să încep; vreau să scriu câteva cuvinte despre mine, însă îmi amintesc un chip plâns, un suflet îmbătrânit, înstrăinat benevol de tot ce este pământesc, cu aspirații cerești; urcam scările, iar el plângea haotic. Am simțit-o ca o revoltă împotriva umanului, ca un protest amplu față de limitările ființei umane, față de inexistența unei împliniri sufletești reale. Plânsul era un strigăt de ajutor către cineva și, poate că în mod superficial ar fi trezit în tine un sentiment de milă față de acest suflet, însă cred cu certitudine că orice formă de compasiune arătată ar fi fost refuzată de el, dar nu din egoism sau din mândrie, ci din cauza incapacității tale de a nu-i înțelege plânsul. Gestul lui nu merita milă, ci unire, înțelegere, sondarea definiției umane, conștientizarea monotoniei la care suntem condamnați chiar de noi.
În astfel de momente imposibile cauți ajutor, dar nu la oameni, ci la ceea ce este mai presus de asta. Suntem deseori naivi. Și naivitatea noastră este motivul multelor dezamăgiri pe care le trăim. Ei bine, naivitatea este alimentată de sentimente și de dorințe arzânde. Este greu să-ți stăpânești dorințele, uneori este chiar greșit pentru că ele ne umanizează prin dezamăgiri, prin strigăte după ajutor, prin refuzuri sau poate chiar prin abandonări în solitudine.
În solitudine, paradoxal, cunoști oameni noi, chipuri cu conținut pe care poate că nu ți-ai fi dorit niciodată să le descoperi. Însă dorința se ucide pe ea însăși și renaște, pentru că dorințele hrănesc naivitatea, aceasta este cauza dezamăgirilor, iar efectul este uneori însingurarea, un loc în care dorința este încă un cadavru. În singurătate spiritul este înăbușitor, rațiunea are doar rolul de analiză a trecutului, de conștientizare poate, dar nu decide nimic; în singurătate rațiunea este subordonată spiritului care domină prin amplificarea simțămintelor. Aș putea spune că în astfel de clipe spiritul capătă o latură perversă prin care încearcă să-și prelungească clipa premergătoare sfârșitului iminent alimentând ființa umană cu imagini trecute, cu chipuri înstrăinate, cu sentimente trăite cândva în toată plinătatea lor, dar refuzate din teamă de eșec.
Despre asta era plânsul acelui suflet, despre eșec în rațiune și despre arestarea întregii lui ființe de către un spirit oportunist prin natură. Plânsul lui era un țipăt de disperare către ceea ce subordonează umanitatea, poate către divin. Întotdeauna disperarea va atrage cu sine căutarea unei căi de evadare din ea prin fapte rupte din natura umană. Unii-și găsesc alinarea în divin, un divin inexistent ca formă palpabilă, dar un divin care-i subordonează omului spiritul, creând un aparent echilibru între rațiune și simțire. Alții găsesc în sinucidere o formă de evadare eternă, și este într-adevăr o evadare din umanitate, dar este radicală aș spune, este o cale care nu-ți oferă a doua șansă, însă îți promite o altă trăire decât ceea ce ai experimentat deja.
Chipul pe care l-am văzut eu a strigat către divin cu speranță-n suflet. Mai târziu i-am văzut chipul senin. Probabil că strigătul a însemnat o descărcare sau poate doar iluzia unei descărcări. Cert este că un strigăt sincer este auzit de cineva, uneori de propriul suflet.
Alteori de alte suflete însingurate.
Sunt un om.