La sfârșit de noiembrie vreau să-mi fii o frunză care să-și păstreze obrajii ruginii pentru tot restul eternității noastre; să-mi fii sfârșit de toamnă și început de primăvară cu iarnă-n uitare.
La sfârșit de noiembrie să-mi fii poezie fără rimă, spontană, să te naști copil mereu în ochii mei, să nu-ți pierzi zâmbetul decât noaptea și roșul să facă din tine un vin pe care să-l beau la fiecare sfârșit de ploaie.
A ploaie vreau să miroși la sfârșit de toamnă și picurii ei să mă atingă-n somn trezindu-mi spiritul.
La sfârșit de toamnă fi-mi spirit fără chip, ucide-mi rațiunea și naște-mi sufletul din negura în care l-am îngropat de mii de nepăsări distanță față de tine.
Să-mi fii egoismul cu care te rog să-mi fii ceea ce ești, doar că eu nu te pot vedea orbit de un sfârșit implacabil.
Mai mult decât să fii, fă-mă să fiu ceea ce vreau să fii tu pentru mine; închide-mi mărginirea universului și du-mă într-un abis în care să ne pierdem prin definiție.
Îneacă-mă într-un ocean, uită-mă-n calote timp de milenii ca atunci când vei renaște să te pot iubi iar.
La sfârșit de toamnă ajută-mă să culeg toate frunzele căzute și să le pun înapoi în copaci, ca să te văd iar.