Distopie

Apa curgea-n valuri, vana umplându-se cu o latență de adorare în momente de nerăbdare; apă fierbinte din care aburi se înălțau către ceea ce părea a fi pentru ei un orizont, o transformare din nimic în tot. În acest timp, pe marginea căzii ultimele sfruntări ale apei călduțe se risipeau lovindu-se delicat de fonta dură și cenușie. 

Scufundare și neant. Voci îndepărtate se aud parcă, voci dintr-o lume îngrădită, neguroasă, întunecată-n adâncimi, malefică în adâncuri și-n suflete fantomatice. Țipete-n neștire și urlete de ultimă speranță plecată nu demult. Se întind mâini, însă glasurile n-o cuprind, dar versuri de negru stins se varsă din belșug în inimi solitare; se umple ființa-n negru-impunător, se pătează conștiința cu cafea gălbuie, dar ochiul nu o vede.

Latență și-n mișcări; înfrigurări în spirit, noapte, iarnă sub clar de lună, mișcări ondulatorii din zâmbete pierdute-n cuvinte inundate-n obscuritate, vopsite-n aparent roșu mișcat de-oceane-n devenire, roșu despotic. 

O clipă de chip sub apă, dar gândirea-i amorțită, clipa infinită, sufletul pierdut în propria lume imaginară și sentimentul rătăcit în vene; dar gândul privește pe fereastră către păduri întunecate, printre frunze zburânde; joacă crengile-n vânt destinul, dar pădurea nu se clatină, însă omul e pierdut în propria mizerie mitică. 

Între timp, râuri de apă zburdă-n văzduh rostogolindu-se-n cadă, dar chipul se uită în oglindă, de apă se șterge, de mistificare se refuză, dar vocea nu-i tremură, doar inima-n priviri, pe fereastră.