Dacă privești atent răsăritul în oglindă și liniile ondulate care străbat bolta cerească precum dragostea întreaga ființă umană în momente de vulnerabilitate sporadică, pare a fi un apus stins, plecat departe-n zare, pierdut parcă-ntr-un moment de neveghere. Poate fi ușor confundat cu ceea ce nu este, însă profunzimea lui face diferența dintre-un timp scurs și unul abia început.
În apus culorile sunt măiestre, de o extremitate virulentă chiar. Portocaliul merge pân`tr-acolo de ia înfățișarea unui roșu-aprins, o culoare înflăcărată, demnă chiar de un moment de platitudine de care nu are parte-n apus, numai în răsărit. Apusul este despre mândria de ultimă clipă, despre strigăt de durere, despre urlet de dor după trecut și după împlinire. Apusul este despre frică de-ntuneric, despre lună sângerie și despre nihilism necaracteristic naturii; chiar despre o încercare zadarnică și disperată de depășire a propriei condiții, a propriei naturi. Eu aș merge mai departe de atât și aș spune că apusul este despre pierderea identității prin aspirații imposibile către o menire nescrisă. Mai mult decât atât, apusul este o întruchipare a morții prin adormire voluntară; poate că exagerez, însă apusul nu este decât un țipăt către ieri.
În timp ce răsăritul este o paletă de culori în combinație, un lung șir de lacrimi sângerii prelinse pe un semicerc în semiobscuritate. În răsărit se citesc dorințe de prezent în devenire, și chiar se scriu sentimente-n așteptări. Ei bine, răsăritul este despre glasuri în renaștere spirituală și despre clape de pian neatinse de prea mult timp de mâini delicate. Răsăritul este despre nocturnă în minor și despre Balzac în secolul nouăsprezece. Aș putea spune că răsăritul este viziunea lui Dante Aligheri despre o lume inaccesibilă decât după moarte.
Este un moment în viață în care răsăritul și apusul se privesc în ochi și nu se recunosc: când iubirea se transformă-n obsesie admirată de tinerele ființe necugetătoare încă, datorită imaturității lor. Și obsesia, în comparație cu iubirea nu se deosebește decât prin detalii, pentru că în timp ce prima este atentă la detalii-n gesturi, cealaltă este predispusă greșelilor copilărești datorită emoției sădită de natura umană.
Aș putea spune că obsesia nu este decât violență sentimentală și agasare prin cuvinte pline de perversiune caracteristice unui suflet mort față de iubire. Mi-aș permite poate să descriu persoana obsesivă ca fiind un soi de vânt conștient de imposibilitatea lui de a rămâne în sufletul cuiva; în acest fel, impactul pe care și-l propune a-l lăsa în urma sa ca un soi de amintire adânc înrădăcinată, întocmai dorința furibundă de afirmare și de câștig mârșav conduce sufletul obsesiv către nereușite eterne, ci doar către prezente scurse-n trecut cu repeziciune. Obsedatul este tipul glasului fără chip și al vocii fără de cuvinte; nimic nu renaște, totul se transformă-n ridicol în prezența obsedatului: frunzele nu cad, ploaia nu este romantism, soarele, motiv de nudism, zâmbetul, apel fals către spirit. Obsedatul este un muribund ținut în viață de perversiune și de violență sentimentală.
Vis-a-vis privește iubirea peste un mal uscat de un vânt ce nu a lăsat în urmă decât imagini sterpe, încoronate cu mâl și noroi adânc. Greșeala iubirii este că ea curăță malul, de fapt nu este o greșeală propriu-zisă, ci o periculoasă expunere în fața unui viitor vânt ale cărui origini de află-n severitate și-n nepăsare. Despre iubire am tot vorbit, am spus că este o ploaie a cărui atingeri senzuale sunt picăturile ei revigorante, dar nu prin umezirea trupului, ci prin răcoarea spiritului încins de prea multe clipe de falsă extaziere. Iubirea-ți privește sufletul și ochii; obsesia, trupul.
Apusul și răsăritul nu se vor întâlni niciodată decât în priviri de distanțe galactice, pentru că, în timp ce primul-și regretă sfârșitul, al doilea-și acceptă moartea prin naștere.