Când eram mic îmi placea mult sa merg la cinema. Mama m-a dus de la vârsta de 4 ani si vedeam diferite scene, de la comedie pâna la drama si crima.
Tin minte ca într-o zi de vara, calduroasa sau mai bine spus secetoasa; era o dupa-amiaza în care soarele mai avea putin si îngitea aceasta micuta bila albastra, am plecat singur la cinema. Este de remarcat faptul ca cinema-ul nu se afla la 100 de metri distanta fata de casa mea. Trebuia sa i-au tramvaiul, sa schimb linii... Si va da-ti seama ce înseamna asta pentru un copil cu vârsta de 7-8 ani. Atunci ajunsesem la acea vârsta. Si am plecat. Am ajuns la cinema, am vazut filmul, m-am întors acasa si, sa nu descriu scena cu mama. Parintii; cum ti cresti asa îi ai.
Cu ce am ramas?
Vedeam oamenii cu mor în filme și, curios era ca toti care mureau erau strapunsi de sabie sau împuscati si cadeau jos. De aici eu am dedus - la acea vârsta - ca oamenii nu mor daca stau în picioare. O absurditate, bineînteles, dar eram un copil.
”Pentru a muri este nevoie sa cazi” , asta credeam eu. Asta am realizat atunci. Dar când am picat în lumea aceasta, am înteles ca poti muri si în picioare, doar sa vrei.